“Am aproape 100 de ani; îmi aștept sfârșitul și mă gândesc la început. Sunt lucruri despre care trebuie să-ți spun, dar m-ai asculta dacă ți-aș povesti cât de repede trece timpul? Știu că nu-ți poți imagina asta. Totuși, îți pot spune că te vei trezi într-o zi și vei afla că viața a gonit pe lângă tine cu o viteză imposibilă și nemiloasă. Momentele cele mai intense îți vor părea că s-au întâmplat abia ieri și nimic n-a șters durerea și plăcerea, intensitatea neînchipuită a dragostei și exaltarea fericirii, întunericul sumbru al pasiunilor neîmpărtășite, ori neexprimate, ori nerezolvate. Îmbătrânești și îți dai seama că nu există răspunsuri, ci doar povești…” (Meg Rosoff, What I Was).
“Romanţa noastră se hrăneşte din ea însăşi: această autarhie se întrudeşte cu foametea. Altădată existau obstacole, conflicte religioase sau sociale, care valorizau cuplul făcându-l precar. Altădată cea mai magnifică sursă de dragoste era chiar pericolul dragostei. Imprudenţa aprindea pasiuni pe care epoca noastră de siguranţă nu le va cunoaşte niciodată: fericite vremuri, nu atât de îndepărtate, în care a iubi era sinonim cu a risca. Astăzi, iubirile noastre mor de saţietate înainte chiar de a fi cunoscut foamea. Iată de ce amanţii sunt atât de trişti: ştiu că n-au alt duşman decât pe ei înşişi, că sunt în acelaşi timp izvorul şi secătuirea unirii lor. Pe cine să acuzi, vai, dacă nu „pe noi doi” şi ce amărăciune e mai mare decât să-l ucizi pe cel pe care-l adori prin simplul fapt de a fi împreună?” (Pascal Bruckner, Luni de fiere).
“Aș fi vrut să nu îl mai vâd câțiva ani, apoi, într-o zi, să-l întâlnesc din întâmplare, să ne salutăm îndepărtat și să nu știu decât eu singură, în toată lumea ce ne va înconjura, în toată desfășurarea ei, că acestui personaj, căruia îi spun, distrată, bună ziua, e singurul bărbat care m-a sărutat, pe care l-am sărutat vreodată cu adevărat, singura mea bucurie.” (C. Serghi – Pânza de păianjen).
“Iubiţii la distanţă păcălesc absenţa celuilalt prin mii de fantezii care au propria lor realitate. Nu se pot vedea şi nu-şi pot scrie, şi totuşi găsesc nenumărate căi misterioase de a coresponda, îşi trimit cântecul păsărilor, mirosul florilor, râsul copiilor, lumina soarelui, oftatul vântului şi licărirea stelelor – toate minunile creaţiei.” (Victor Hugo).
“Unde se duc, unde se duc iubirile noastre apuse? Cine să-mi spună asta? Devin fantome, umbre, larve, zic poeţii. Dar cum, asta ca şi cum n-ar fi fost niciodată nimic? Lumea care se spulberă din faţa ochilor noştri n-a existat niciodată? Patimile sunt oare visuri zadarnice ca vedeniile plăsmuite de somn? Nu, e cu neputinţă. Visurile somnului sunt acţiunea unui eu inconştient şi necomplet. Patimile noastre sunt nu numai o acţiune fatală, ci opera voită a întregii noastre fiinţe. Însufleţirea le trezeşte, dar voinţa le urmăreşte, le cunoaşte, le desluşeşte, numindu-le şi mulţumindu-le. Patimile noastre sunt spiritul şi inima noastră, carnea şi oasele noastre, tăria noastră, intensitatea vieţii noastre intime manifestată prin viaţa noastră fizică; vor fi trunchiate, se trunchiază, se frământă, rodesc şi creează! Creează opere, fate de neînchipuit, istorii – lucruri frumoase, ca arta, de pildă, şi bune – gânduri, principii, mijloace de a cunoaşte adevărul. Creează făpturi, copii ce se nasc din nou în chip firesc ori intelectualiceşte. Prin urmare, nu sunt nici umbre, nici visuri. Lipseşte-l de patimi şi omul nu mai poate trăi.” (George Sand, Ultima dragoste).
“Întâi de toate, nu atinge acele. În al doilea rând, stăpâneşte-ţi mânia. În al treilea rând, niciodată, nici în vecii vecilor, nu te îndrăgosti. Căci atunci, pentru totdeauna, acul care arată orele la ceasornicul inimii tale îţi va străpunge pielea, oasele ţi se vor sfărâma, iar mecanica inimii se va strica iarăşi…
[…] În afară de Madeleine, nu suportă să îl atingă nimeni. Cu o cheiţă, ea îl întoarce în fiecare dimineaţă. Dacă răcea, accesele de tuse slăbeau mecanismul. Stătea să-i sară din piept: „Dar grija cea mai mare este decalajul orar. Când vine seara, din cauza tic-tacului ce-mi vibrează în tot corpul, nu pot să închid un ochi. Uneori pic de oboseală în toiul amiezii şi sunt plin de energie la miezul nopţii.” (Mathias Malzieu, Mecanica inimii)“Dac-ar fi fost să trec printr-o pădure cu lupi ca să ajung până la tine, aş fi ajuns cu zdrenţele tinereţii mele sfâşiate, dându-ţi ultima ei picătură. De ar fi fost să trec prin ierburi cu şerpi ca să ajung până la tine, cu tălpile goale aş fi călcat pe şuierul morţii mele, aducându-ţi-o să-i închizi ochii. Dar la poarta casei tale veghează dragostea – şi mi-am tras paşii înapoi ca la ieşirea cu icoana din biserică. Cânt răguşit pe sub ferestrele casei tale, cum cântă copiii italieni pe străzile oraşelor noastre, în mizeria frumuseţii lor cu ochi mediteranieni. Cânt cu mâna întinsă sub cer, ca odinioară cei neîmpăcaţi la răspântii de drum: Ascultaţi, voi toţi, bucuria şi durerea mea.” (Ionel Teodoreanu, Lorelei)
“O cuprinse în braţe; parcă nu auzise.
-Eva, o să-ţi simt lipsa!
(…)
O privea şi o adulmeca, mirat de ceea ce găsea iarăşi nou în pielea curată, aurită de soare, care tremura sub degetele lui, arzându-l, ca şi cum ar fi fost încărcată de electricitate.
Tăcerea o făcu să spere; în inimă începeau să i se lipească la loc firele rupte şi nu îndrăznea să spună nimic, înainte de a simţi că sudura e trainică. Trebuie să umble încet cu speranţa ei, să n-o destrame.” (Radu Tudoran, Fiul risipitor).
sursa: www.bibliocarti.com